Lacul Sfânta Ana

Lacul Sfânta Ana este una dintre cele mai importante atracţii naturale ale Ţinutului Secuiesc, totodată fiind unicul lac din Europa Central-Estică format pe fundul craterului unui vulcan stins,unul dintre cele două aflate în masivul Ciomatu, situat în partea sudică al masivului vulcanic Harghita, în timp ce în celălalt crater se află Tânovul Mohoş. Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 949-950 m şi este situat pe teritoriul Rezervaţiei Naturale Mohoş.

Accesibilitate
Lacul Sfânta Ana se află la o distanţă de 55 km de Municipiul Miercurea Ciuc, 48 km de Municipiul Sfântu Gheorghe, respectiv 33 km de oraşul Târgu Secuiesc. Lacul Sfânta Ana poate fi accesat prin legătura DN12 (Miercurea Ciuc-Sfântu Gheorghe) din punctul de intersecţie cu drumul judeţean 113 din localitatea Bixad. Dinspre Târgu Secuiesc poate fi atins din direcţia Turia pe DN 113. Pornind pe jos de la Tuşnad Băi pe poteca turistică de cca. 4,5 km indicat cu cruce roşie poate fi atins în aprox. 1,5 ore. Dinspre Lăzăreni pornind în direcţia nord, urmărind semnul cu cruce roşie apoi cel cu cruce albastră, distanţa până Tânovul Mohoş este de aprox. 10 km, iar până la Lacul Sfânta Ana încă 2 km, în total 3 ore de mers pe jos.

Descrierea
Masivul Ciomatu aparţine arcului vulcanic al Carpaţilor Orientali, care s-a format pe extremitatea nordică respectiv estică a depresiunii colinare a Transilvaniei ca rezultatul unei activităţi vulcanice intense din perioada terţiarului. Masivul Ciomatu dispune de o construcţie vulcanică în centrul căreia se identifică două cratere-gemene. Perioada erupţiei celei mai recente a fost identificată cu 10.700 ani în urmă. Un alt grup de cercetători estimează ca dată a ultimei erupţii 35.000 ani în urmă. Pe baza reziduurilor lacunare de nămol cu vârsta de 30.000 de ani, cele mai noi investigaţii încă nepublicate ale cercetătorilor Pilbáth Attila şi Pál Zoltán presupun o activitate mai vârstnică.

Evoluţia Lacului Sfânta Ana

Evoluţia limnologică ai ultimelor 10.000 ani prezintă mai multe etape. În urma cercetărilor ultimilor ani ale lui Pál Zoltán şi Pilbáth Attila, au fost identificate mai multe faze distincte: în urmă cu 9.800 ani, Lacul Sfânta Ana arăta o înfăţişare a unui lac mlăştinos cu acumulări de turbă cu adâncimi reduse. Cu aproximativ 8.800 ani în urmă acesta arăta o înfăţişare de tinov şi lac de mlaştină. Începând cu aproximativ 7.050 de ani în urmă lacul prezenta caracteristici mezotrofice după care s-a transformat într-un lac cu nivel crescând, iar până în urmă cu 2.700 de ani  avea un nivel variabil al apei. Cu mai bine de 700 ani în urmă lacul s-a transformat într-o zonă oligotrofică-abisică care trecea de nivelul de 12 m adâncime. Pál Zoltán şi Pilbáth Attila menţionează că primele semne al eroziunii cauzate de defrişări pot fi identificate cu 900-1000 de ani în urmă. Semnele activităţii umane datează de circa 700 de ani, marcand inceputul fenomenului eutrofizaţiei antropogene şi ca urmare scăderea nivelului de apă. Pe extremitatea nord-estică se formează smârcuri superficiale. Ca rezultat al activităţii antropice vegetaţia smârcului determină schimbarea continuă şi grabnică a vegetaţiei.

Lacul Sfânta Ana şi craterul lacului

Albia Lacului Sfânta Ana comparată cu formele conice regulate ale lacurilor vulcanice, formată pe o etapă rapidă de încărcare este caracterizată de o înclinaţie relativ mică pe suprafeţe mari. Totodată ca o consecinţă a formării rapide a lacului s-a redus adâncimea medie şi maximă a apei, respectiv suprafaţa şi perimetrul lacului.

Suprafaţa lacului

Lacul Sfânta Ana are o formă aproape circulară, similar cu o paletă de pictor. Primele date ştiinţifice referitoare la suprafaţa lacului sunt consemnate de Gelei József, profesorul Institutului de Geografie al Universităţii Cluj Napoca, şi care arată că lacul are o suprafaţă de 21,3 ha (1909). 90 ani mai târziu în 1999-2000 studenţii Universităţii Babes-Bolyai au măsurat 19,3 ha. Această schimbare a suprafeţei se datorează cu precădere scăderii nivelului apei.

Perimetrul lacului

La mijlocul sec. XIX conform descrierii date de Orbán Balázs circumferinţa lacului coincidea cu poteca din înconjurul actual al lacului. De atuncea perimetrul lacului s-a redus considerabil: în 1909 a fost consemnat o lungime de 1749 m, iar în 1999 1617 m.

Nivelul apei

Conform datelor din studiul elaborat de Pál Zoltán és Pilbáth Attila nivelul apei lacului este la 949-950 m de la înălţimea nivelului mării. Diferenţele dintre nivelul apei şi marginea craterului sunt între 120-350 m. Volumul apei din lac înregistrat în anul 1909 a fost de 865000 m3. Acest parametru într-o perioadă de 90 de ani s-a micşorat la 685000 m3.

Adâncimea maximă a lacului

Primele date referitoare la adâncimea lacului sunt consemnate de Orbán Balázs măsurând 12,5 m încă din anul 1867. Prima măsurătoare oficială a fost efectuată de Gelei József în 1909, acesta măsurând 8,3 m. Conform cercetătorilor din prezent valoarea maximă referitoare la adâncimea lacului nu depăşeşte 6-6,3 m. Această marjă de diferenţe se atribuie volumului de gheaţă topită care contribuie la creşterea nivelului apei cu 60-70 cm.

Prin tehnologia modernă a aparatelor de înaltă frecvenţă în 2000 s-a elaborat prima hartă cu grosimea nămolului datorită efortului echipei conduse de Pál Zoltán. Analizând această hartă putem afla că grosimea maximă a nămolului pealocuri depăşeşte valoarea de 4m.

Caracteristicile stratului de gheaţă

Dat fiind faptul că lacul s-a format într-un crater vulcanic individual şi bine conturat, singura sursă de apă este volumul de apă pluvial, respectiv scurgerile de suprafaţă de pe versantul interior al craterului. Din această cauză de exemplu în 1909 concentraţia substanţelor minerale a apei a fost mai mică decât a apei distilate. Datorită acestei caracteristici pe suprafaţa lacului repede se formează stratul compact de gheaţă. Acest proces de îngheţare relativ rapidă poate fi observat şi în zilele noastre. Deasemenea o altă caracteristică este grosimea relativ mai mare a stratului de gheaţă. Astfel cercetările efectuate în 1999 de Pál Zoltán au rezultat o grosime medie de 70 cm pealocuri trecând şi de 1 m.

Calitatea apei

La începutul sec. 19 concentraţia substanţelor minerale era asemănătoare  a apei distilate. În prezent datorită sezonului estival probele efectuate arată prezenţa materialelor organice, a loţiunilor de plajă, respectiv a amoniului. Deasemenea investigaţiile referitoare la structura stratului de nămol arată acumulări de materiale poluante de exemplu: de plumb provenit din gazele emanate de autoturisme.

Flora şi fauna

Literatura de specialitate menţionează prezenţa în apă a următoarelor specii: năpârcă de apă (Tropidonotus natrix), triton (Triton montadoni), respectiv în perioada de reproducere a broaştelor. Pe malul lacului trăieşte o specie de raţă (Anas acuta) care preferă stratul de turbă de suprafaţă acoperit cu arbuşti. Conform descrierilor în anii 1908 şi 1940 a fost colonizat o nouă specie nouă: somnul pitic din America. Între timp această colonie s-a micşorat dar a reuşit să supravieţuiască, astfel încât din ce în ce mai multe studii actuale fac referire la existenţa lor. Din specia artropodelor populaţii considerabile au: ploşniţa (Notonecta Glauca, Carixa), mai multe specii de libelulă (Erytromma najas, Libellula depressa, Leptetrum men), crapi şi viermi, respectiv monocelulare.

În interiorul craterului se evidenţiază cu o claritate deosebită fenomenul inversiunii vegetaţiei: împrejurimea malului este populată îndeosebi de asociaţii de moli, iar pe crestele cu expunere estică şi sudică găsim asociaţii mixte – fag şi carpen. Acest fenomen se datorează îndeosebi microclimei mai reci şi umezi din interiorul craterului.

Pe porţiunea nord-estică a malului în tinovul de sute de ani au fost identificate mai multe specii de muşchi, rogoz şi roua cerului. Este de menţionat faptul că pe o porţiune mai mare de 50% din perimetrul lacului apa este acoperită de straturi de muşchi.

Tinovul Mohoş

Tinovul Mohoş (pe numele său popular Kukojzás) este situat în craterul nordic a Masivului Ciomatu a cărui sistem de cratere-gemene constituie masivul cel mai sudic a Munţii Harghitei. În celălalt crater s-a format Lacul Sfânta Ana. Tinovul Mohoş face parte din spaţiul Rezervaţiei Naturale Mohoş. Situat la o înălţime de 50 m Tinovul Mohoş este unul din cele mai valoroase rezervaţii botanice a României.

Accesibilitate
Craterul poate fi accesat cu autoturismul pe ruta identică cu cea a Lacului Sfânta Ana ambii având acelaşi zonă de parcare. Tinovul propriu zis poate fi vizitat numai în grupe conduse de ghid specializat.

Descriere
Conform ultimelor cercetări geologice şi geomorfologice craterul Mohoş este rezultatul acumulării materialelor vulcanice în zona craterului actual. Acumularea bazei craterului a fost ajutat de două componente. Prima: segmentul estic al craterului care este alcătuit din roci piroclastice datorită căreia ritmul eroziunii a fost mai ridpicat. Pe de altă parte pârâul Veres care izvorâşte din zona craterului a avut deasemenea un rol important în procesul de eroziune respective acumulare. Fostul lac volcanic s-a transformat astfel într-un tinov montan care la rândul lui este impregnate de un volum de apă rece şi sărac în substanţe nutritive având valorile efectului chimic (pH) 3,8-4,1.

Tinovul Mohoş are o grosime a stratului de turbă mai mare de 10 m, conţinând cca. 3 milione mc, suprafaţa lui ajungând de 80 ha. Prin aceşti parametri Tinovul Mohoş poate fi considerat unic pe tot continentul european. Tinovul are o întindere pentagonală, cel mai mare diametru fiind 1000 m, iar în lateral 800 m.

Debitul tinovului este determinat de volumul apei pluviale, de aceea parametri hridrografici depind de anotimpuri şi de parametri meteorologici. Conform scriitorului Jókai Mór la mijlocul secolului al 19-lea existau vreo 200-300 de lacuri de mărimi diferite, un număr care probabil poate fi considerat exagerat. Oricum numărul lacurilor s-a redus considerabil, astfel în anul 1894 Istvánffy Gyula a descris 29 de suprafeţe deschise de apă, iar în 1960 Emil Pop a identificat numai 13 lacuri. klock kopior

Procesul transformării în rezervaţie naturală

Pentru ca suprafaţa de mare întindere a tinovului să poată fi exploatat respectiv pentru micşorarea pierderilor de vaci tinovul a suferit transformări însemnate. Astfel în anul 1908 în urma unei hotărâri a composesoratului din Lăzăreni tinovul a fost drenat pe mai multe căi artificiale. Aceste încercări de desecare respectiv defrişările ulterioare au dus la scăderea însemnată a nivelului tinovului. Conform documentării Urák István primele iniţiative oficiale în care tinovul de 240 ha este propus pentru protecţie se datează din 18 decembrie 1975. În luna decembrie a anului 1980 Tinovul Mohoş este declarat zonă de protecţie.

Flora şi fauna

Tinovul Mohoş s-a remarcat în primul rând prin speciile de floră rămase din perioada erei glaciare, deşi cercetările zoologice complexe a ultimilor ani au demonstrat că tinovul constituie un habitat interesant şi valoros nu numai din punct de vedere botanic ci constituie la rândul lui un habitat potrivit şi pentru mai multe specii rare de artropozi.

În anii 1950 biologul şi profesorul universitar Emil Pop a redactat lista completă a speciilor de plante şi de faună, dar care treptat a fost completată de alţi cercetărori din zilele noastre.

Tinovul Mohoş poate fi considerat un tinov mixt cu păduri şi muşchi. Pe baza caracteristicilor botanice, fizice şi chimice este un tinov dominat preponderent de muşchi. Din punct de vedere botanic păstrează şi astăzi anumite specii relictice din era glaciară cum ar fi: speciile de droseră (Drosera rotundifolia, D. obovata), ruginare (Andromeda polifolia), Scheuchzeria palustris, bumbăcariţa (Eriophorum vaginatum), vuitoare (Empetrum nigrum), Afinul (Vaccinium oxycoccus).

Din punct de vedere al structurii speciilor putem spune că Tinovul Mohoş poate fi caracterizat prin numărul redus de specii, respectiv număr ridicat de unităţi din cadrul aceleaşi specii. Stratul de muşchi poate fi considerat vegetaţia dominantă. În perioada 2003-2005 un grup de cercetători a reuşit să identifice 108 specii diferite de păianjeni, care la rândul lor reprezintă 21 de ramuri. Urák István a reuşit la rândul său să identifice alte 3 noi specii până atunci necunoscute pe teritoriul României (Cnephalocotes obscurus, Maro minutus, Taranucnus setosus). Deasemenea a confirmat existenţa a altor două specii de păianjeni (Zelotes clivicola, Scotina palliardi). Totodată s-a semnalat prezenţa altor două specii rare cum ar fi Notioscopus sarcinatus, Gnaphosa nigerrima. Grupul de cercetători condus de Urák István a ajuns la concluzia că cele două specii de păianjeni dominante poate fi considerat păianjenul-lup (Pirata hygrophilus), respectiv în pădurile de fag păianjenul eretic (Coelotes inermis).

Dealungul timpului păşunatul sezonier, turismul neorganizat, respectiv culesul iraţional a fructelor de pădure au rezultat în periclitarea florei şi faunei tinovului. Din aceste considerente Asociaţia Turistică pentru Ocrotirea Naturii din Ciuc (Csíki Természetjáró és Természetvédő Egyesület - CSTTE), a iniţiat măsuri concrete pentru salvarea Tinovului Mohoş. În anul 2000 în urma unui proiect câştigat de Fundaţia Polgár-Társ a fost construit primul traseu suspendat din România.

Specialiştii geomorfologi consideră că soarta tinovului este determinată în deosebi de posibilităţile de stopare a erizunii Pârâului Veres.

În privinţa Lacului Sfânta Ana au fost elaborate deasemenea mai multe pachete de măsuri care tind să oprească acumularea aluviunilor, dar care până în momentul de faţă sunt deocamdată la nivel de obiective a viitorului apropiat.

Sistemul Lacului Sfânta Ana şi Tinovul Mohoş se află din nou în proprietatea composesoratului Lăzăreşti. Treptat noul-vechiul proprietar a reuşit să identifice valorile acestei microregiuni şi treptat se angajează în ocrotirea habitatului existent.